uneori ma gandesc daca merit aceasta durere. partea mai ciudata este faptul ca privesc suferinta ca pe un lucru pozitiv, ca pe un premiu castigat dupa ani intregi de munca. am mereu impresia ca ceva groaznic urmeaza sa mi se intample ( de parca faptul ca zilnic am impresia ca cerul este defapt intregul pamant care imi apasa crestetul nu ar fi ceva rau), ca nu e normal sa am norocul sa am parte de asa ceva.

uneori mi-as dori sa fiu mai puternica si sa ma pot sinucide. acum vad cat de mult m-am schimbat. iniante as fi putut sa o fac si chiar am incercat. acum insa am devenit doar o nenorocita cinica, rautacioasa, sarcastica sau cum am fost numita de cineva care ma iubeste de 2 ani (dar care este al dracului de sincer) : an egocentric selfish bitch.

am prea multe ganduri , atat de multe incat uneori ma intreb daca sunt ale mele. sunt genul care se obsedeaza pe lucruri si incepele sa admire. cu toate astea imi place sa fiu originala si, la naiba, chiar cred ca sunt. cu toate astea am impresia uneori ca nu sunt decat suma partilor care imi plac din diferite persoane, personaje, idei. si oare asta imi da o personalitatea a mea sau doar ma face copia proasta a prea multor lucruri? asta inseamna sa iti creezi o personalitate? mereu am crezut ca important este sa fii asa cum iti doresti tu. nu „bun”.. e o notiune absurda. sa fii ok dupa standardele tale.

dupa standardele mele eu sunt omul ala pe care il urasc si care m-a facut sa devin ceea ce sunt azi. in traducere (?) : sunt tipa aia care isi inhiba toate sentimentele pure, frumoase, alea care fac lumea roz si plina de fluturi, pentru ca a fost ranita, care nu mai are incredere in nimeni, care socilizeaza mai mult cu oamenii prosti, de la care nu are ce invata si care nu ii plac pentru ca aia sigur nu o vor rani, care ii raneste voluntar pe cei care o iubesc sau tin la ea si ale caror sentimente le impartaseste din plin-teoretic. mai nou sunt tipa aia care nu suporta sa fie atinsa pe strada. ieri m-am crizat ingrozitor! era „fiesta” pe strazile Madridului si fooarte multa aglomeratie pe strazi. m-am trezit urland la vreo 2 tipi care treceau pe langa mine (si apoi la toti restu de langa mine, spre oroare maicamii) :i fucking hate you all! stop touching me!! saracii nici macar nu ma atinsesera intentionat sau in vre’un mod pervers, doar ca era foarte aglomerat si am clacat. am rugat-o pe mama sa ma duca imedia acasa sau sa ne asezam intr-un loc mai putin populat,eventual pustiu si uitat de lume. normal ca mi-a zis sa incetez sa fac crize . „sunt doar oameni! nici macar nu te remarca!”

si de fiecare data cand realizez ca ajung sa ma crizez din orice nimic ma gandesc :damn! i really need to get laid! sincer? n-am nici cea mai vaga ideea daca asta chiar functioneaza pentru ca ma de-stresez sau pentru ca subconstientul meu e atat de prost incat a auzit replica asta ieftina de atatea ori incat o crede.

i should really get

some sleep.

Anunțuri