de cand n-o mai visez moarta, trista,disperata , agata de mine , ci zambitoare si fericita, am uitat cum era viata cu ea.ma intreb ce fel de om putred in interior am ajuns. sunt furioasa cand ma trezesc dupa ce-am vazut-o zambind si-mi vine sa urlu la ea. am impresia ca m-a uitat si ca-i e bine fara mine.mi-e dor de teroarea cand ma zvracoleam epileptica si asudata de cosmaruri. adevarul este ca eu nu pot fi nicicum fericita,atata timp cat ea nu mai e.

dar ma trezesc uneori zambind in timp ce-mi odihnesc capul pe un piept dezgolit.atunci incep sa ma simt vinovata si ma gandesc la crampe,la tantari ce-si baga o trompa adanc pana in oase si sug orice din tine,doar viata ti-o lasa in corpul ofilit, ma gandesc la gunoiul care se prelinge prin ghenele de fier lasate in soare si-mi imaginez ca ma descompun si eu cu el, doar de dragul de a ma deprima. si cand imi dau seama ca nu-i corect fata de ochii verzi ce ma privesc ..e prea tarziu. sunt mereu acolo,intr-o vina continua,un vortex prafuit ce ma antreneaza si nu ma lasa. am renuntat la gandul de a ma sinucide.de fapt, nu stiu daca eu am renuntat la el sau el la mine,cert e ca pentru prima data in 9 ani nu mai e langa mine.nu stiu de ce si mi-e frica sa ma intreb.eu mereu caut raspunsuri.cand sunt aproape sa le gasesc ma prefac ca ma sperii si ma imbarlig singura. poate de fapt nu am nevoie de ele sau poate nu sunt suficient de buna sa le aflu, asa ca-mi neg singura acest drept. oare asta ma face mai buna?

nu stiu,draga mea.de fapt ce vroiam sa-ti spun este ca a murit cineva.un frate de-al tau. daca exista viata dupa moarte si l-ai luat la tine sa stii ca voi tare mahnita.randul meu cand vine?

Anunțuri